Saturday, December 17, 2011

Alfabetul doctorului Voiculescu

Share

de Ioana Pârvulescu

Cu mulţumiri,

dlui Conf. Dr. Cătălin Vasilescu




În copilăria mea pentru durerile de burtă existau încă miraculoasele "picături Davila". Copiii nu prea aveau voie să le folosească, dar, numărate cu mare atenţie şi parcimonie pe un cub de zahăr, le-am primit în câteva rânduri, iar efectul lor a fost uluitor: îţi luau într-adevăr durerea cu mâna.

M-am întrebat de câteva ori, mai activ în perioada scrierii cărţii despre secolul 19, în care Davila e personaj-cheie, de ce nu se mai vând picăturile lui în farmacii. Răspunsul l-am aflat abia de curând, când am descoperit o carte a doctorului Voiculescu, "scoasă de Fundaţia Culturală Regală Principele Carol": Toate leacurile la îndemână.

Este prima carte medicală de Vasile Voiculescu pe care o citesc. Publicată în 1935, ordonată alfabetic, ca dicţionarele, a avut succes: trei ediţii în zece ani. Colecţia "Cartea satului", în care a apărut, conţinea titluri din domenii diverse: istorie, folclor, sfaturi practice, iar grija editorilor era pentru ilustraţii care să facă, pe neobservate, educaţie estetică sătenilor.

Astfel Leacurile lui Voiculescu sunt puse sub o copertă cu o reproducere după Mama şi copilul de Luchian, tablou aflat în colecţia Zambaccian, cartea Cei trei Regi de Cezar Petrescu apare cu un desen de Lena Constante şi "46 de vederi şi chipuri după fotografii".

Între gospodine de Lucia Filimon-Ciulei are un desen de Aurel Jiquidi, alte titluri sunt ilustrate cu G. Petraşcu, Jean Steriadi, Demian, Mac Constantinescu ş.a., cu multe "Afiguri" în text. Din toată colecţia însă, fără îndoială, cea mai utilă este cartea lui Vasile Voiculescu.

Două motive îl fac pe doctorul-scriitor mai potrivit decât alţii pentru o colecţie tip "cartea satului": mai întâi tinereţea lui medicală petrecută, ca "medic de plasă", în satele din Regat (Gorj, Dâmboviţa, Ilfov) şi apoi, o vădită preocupare pentru "dumirirea" ţăranilor, ca redactor al rubricii "Ora satului" la radio, în 1930, adică la începuturile instituţiei.

(În comunism, după ce autorul a fost închis, "Ora satului", golită complet de rostul de ajutor şi de emancipare pe care i-l dăduse V. Voiculescu, a continuat totuşi să funcţioneze, măcar cu numele).




Dicţionarul de leacuri", cum îşi numeşte medicul opul, nu e destinat numai vindecării, ci, simultan, şi educaţiei sanitare. Voiculescu nu are încredere în conştiinţa medicală a omului de la ţară, iar cu prejudecăţile şi încăpăţânările "pătimaşului" s-a luptat direct: "Cât am fost medic de plasă am băgat de seamă că zadarnic îi vorbeam omului de boală, de pază şi de îngrijiri.

El nu punea preţ şi nu credea decât în sticluţa cu doctorii sau în pacheţelele cu prafuri pe care le scoteam din lădiţa cu leacuri. Dacă-i dam numai poveţe goale, el pleca oarecum păgubaş, parcă l-aş fi dus cu amăgeli, şi nu făcea mai nimic din câte-l povăţuisem. Dar cu leacul în sân se întorcea acasă bucuros şi dumirit".

Aşadar, ca să asculte un sfat bun, bolnavul avea nevoie şi de un stimulent concret. Speranţa autorului este ca medicamentele şi sfaturile pe care le oferă prin intermediul cărţii să-i folosească omului ca şi cum i-ar fi prescrise cu doctorul de faţă.

Există, într-adevăr, un efect benefic al simplei prezenţe a medicului, care linişteşte orice durere şi ameliorează instantaneu starea bolnavului.

(Varianta comică a acestui fenomen prea puţin luat în seamă este reţeta catindatului cu dureri de dinţi din D'ale carnavalului, ajuns pe scaunul spiţerului: "măseaua, în interval de conversaţie, de frică, trece".)

Multă trebuie să fi fost mizeria întâlnită de Voiculescu în anii de început al carierei sale dacă, la mai bine de un deceniu şi jumătate de la revenirea în Bucureşti, ca medic la Administraţia Domeniilor Coroanei, gândul lui rămâne tot să-şi ajute bolnavii, pe gratis, cu leacuri în
tr-adevăr accesibile tuturor: plantele din "farmacia verde", apa, zăpada, mierea, laptele, igiena.

Alfabetul doctorului Voiculescu se întinde de la ABUR, ACID FENIC, ACID BORIC, până la ZAH|R, ZER, (OXID DE) ZINC. Iar în final un indice al bolilor, de la Acreală în stomac la Zăbale şi zâmbre, te trimite direct de la suferinţă la remediu.

Scrisă într-un limbaj simplu, cu grija de a folosi numele popular, cel ştiut la sat, al bolii sau al plantei de leac, cartea e ca o mică trusă de prim-ajutor. Strădania de a obliga oamenii la reguli de igienă şi la o hrănire cumpătată pe termen lung e dublată de cea de a-i face să se descurce pe loc când sunt în suferinţă.




Cele mai multe sfaturi medicale rămân foarte actuale şi pentru cititorul secolului 21, adică după trei sferturi de veac.

Asta, pentru o carte de medicină nu e puţin lucru, dar doctorul alege numai sfaturile elementare, în fapt tocmai acele reguli din a căror neglijare cei mai mulţi oameni îşi fac un punct de onoare: proporţia de aur muncă-odihnă-mâncare, curăţenia, nocivitatea exceselor.

Articolul despre miere, de pildă, se întinde pe mai multe pagini şi poate sta într-o carte despre alimentaţia raţională de azi. Pentru ca ţăranul să înţeleagă de ce e mierea mai bună decât zahărul, doctorul îi vorbeşte, într-un microcurs de apicultură, şi despre "taina mierii" şi cum ia aceasta naştere, îi vorbeşte despre experienţele legate de vitamine sau lipsa lor, şi chiar despre istoria mierii în medicina casnică.

Apa, apele minerale, aerul, legumele sunt date şi ele ca leacuri "la îndemână", cu toate bunele recomandări însoţitoare.


Tabloul vieţii de la ţară, unde babele şi tămăduitorii de ocazie oferă oamenilor tot soiul de ritualuri curative, de soluţii fanteziste, rezultă şi el din micile articole ale lui Voiculescu. De pildă: Castravetele "nu e leac, nici măcar hrană care să îndestuleze pe un muncitor. Din castraveţi tăiaţi mărunt se scoate o apă cu care se spală frumoasele satului pe faţă, crezând că scapă de sbârcituri şi pete".

Sigur că o asemenea utilizare nu-l interesează pe doctor, dar el îşi face datoria să spună, în treacăt, că, dacă nu dăunează, sucul de castraveţi nici nu foloseşte la frumuseţe (lucru pe care, probabil, industriile cosmetice nu l-ar recunoaşte cu aceeaşi uşurinţă).

În schimb, prejudecăţi mai grave decât cea legată de spălarea pielii cu suc de castraveţi, sunt mai energic combătute. La litera B, Balega de vite: "Nu e bună de nici un leac. Unii ung bubele cu balegă. Alţii o plămădesc cu lut şi o pun la scrântituri.

Balega e primejdioasă, căci poate infecta rănile, mai ales că în cea de cal se află microbii fălcariţei. Mulţi bolnavi de reumatism ţin picioarele ori mâinile în bălegar cald. Câteodată ei simt alinare, căci bălegarul are în el amoniac (v. liniment), dar primejdia de infectare e mare, căci microbii din murdărie pot intra în trup printr-o sgârietură nevăzută.

Cu balegă se afumă bolnavii de năjit (otită supurată), dar leacul adevărat al durerilor şi scurgerilor de urechi e apa oxigenată şi picăturile de pus în urechi".

La fel de nefolositoare e păcura, folosită în popor ca dezinfectant, "dar avem atâtea leacuri mult mai bune, chiar pentru vite".

O altă prejudecată: "Sticla pisată, care se bea de către cei care au sculament, nu numai că nu lecuieşte, dar este chiar vătămătoare. Pentru blenoragie sunt alte leacuri, pe cari le prescrie medicul (vezi permanganatul)."

Sunt numite câteva medicamente şi dezinfectante care trebuie să existe în casa "gospodarului" (de la apă oxigenată, iod, la antipirină, aspirină, chinină), dar se recomandă şi procedee semi-medicale semi-culinare, ca fierberea în "baia Marie" (bain Marie).

Plantele otrăvitoare sunt indicate răspicat, la fel şi cele folositoare, iar la unele apare formularea "se crede... însă e nedovedit". De pildă laptele cucului (plantă cu flori galbene şi suc galben) este "buruiană otrăvitoare", însă, "cu sucul ei se ard negii", iar jirul "este bun ca întăritor. Cine nu are untură de peşte, dă copiilor câteva linguriţe de ulei de jir pe zi".




Picăturile lui Davila le-am descoperit la Opium, lucru care mi-a dat şi explicaţia dispariţiei lor din farmacii. Opiumul "se scoate din capetele de mac. Este un leac care alină durerile, însă e foarte otrăvitor. De la farmacii nu se dă decât cu reţeta medicului. În casă poate să se găsească sub formă de tinctură antiholerină sau Picăturile lui Davila (s.m.).

Un om mare poate lua de 3 ori pe zi câte 10, 15 picături la o lingură cu apă pentru alinarea durerilor de pântece şi vărsăturilor". Desigur că în secolul 19, când epidemiile de holeră făceau ravagii, iar pentru dureri erau puţine calmante, picăturile lui Davila fuseseră un adevărat miracol.


Cartea doctorului Voiculescu e scrisă în aşa fel ca un lucru să devină clar pentru orice prost (dar şi pentru orice deştept): sănătatea e cel mai important lucru!

Vasile Voiculescu a trebuit să cunoască tot răul, toată mizeria şi suferinţele trupului ca să scrie o asemenea carte. Cât despre literatura lui, ea e un balsam sufletesc.

Nu degeaba medicii din veacuri trecute aveau în grijă şi vindecau deopotrivă trupul şi sufletul. Nu degeaba medicii au fost şi mai sunt unii dintre cei mai mari cititori de literatură.


SURSA



P.S.-AM GASIT-O AICI

0 comments:

Post a Comment