Saturday, March 17, 2012

OSHO-COPIII AU NEVOIE DE IUBIRE

Share


>
> Iubirea ca terapie
> Osho: Într-o lume plinã de iubire, terapia nu ar fi
> necesarã deloc
>
> In timpul uneia dintre intalnirile cu discipolii sai, Osho a
> fost rugat sa raspunda la urmatoarea intrebare:
>
> ”De ce este îmbrãţişarea un instrument vindecãtor
> atât de eficient? Pânã nu demult credeam cã luciditatea,
> inteligenţa şi autoanaliza sunt principalele instrumente
> vindecãtoare, dar ele nu înseamnã nimic prin comparaţie
> cu îmbrãţişarea.”
>
> Te invit sa citesti raspunsul sau, mai jos.
> Lectura placuta!
>
> Omul simte nevoia sã fie dorit. Aceasta este una din
> principalele nevoi ale fiinţei umane. Dacã nu se simte
> iubit, omul începe sã moarã. Dacã simte cã viaţa sa nu
> conteazã pentru nimeni, ea îşi pierde semnificaţia chiar
> pentru el însuşi.
>
> De aceea, iubirea este cea mai mare terapie posibilã. Lumea
> are nevoie de terapie tocmai pentru cã îi lipseşte
> iubirea.
>
> Într-o lume plinã de iubire, terapia nu ar fi necesarã
> deloc; iubirea ar fi mai mult decât suficientã.
> Îmbrãţişarea nu este altceva decât un gest de iubire,
> de cãldurã, de atenţie. Simpla senzaţie de cãldurã
> provenitã de la cealaltã persoanã poate vindeca multe
> boli, inclusiv rãceala şi egoul. Ea este suficientã
> pentru a te transforma din nou într-un copil.
>
> La ora actualã, psihologii au înţeles cã dacã nu este
> îmbrãţişat şi sãrutat suficient de mult, copilul nu
> poate creşte normal. Lui îi lipseşte un anumit tip de
> hranã. Sufletul are nevoie de hranã, la fel ca şi trupul.
> Îi poţi îndeplini copilului toate nevoile fizice, dar
> dacã nu îl îmbrãţişezi niciodatã, el nu va creşte
> normal. Psihicul lui nu se va dezvolta. Se va simţi tot
> timpul trist, neglijat, ignorat, neiubit. A fost hrãnit
> fizic, dar nu şi afectiv.
>
> Cercetãtorii au remarcat faptul cã dacã nu este
> îmbrãţişat, copilul scade în dimensiuni şi poate chiar
> muri, chiar dacã îi este asiguratã
> hrana fizicã. Corpul este îngrijit, dar sufletului îi
> lipseşte iubirea. El se izoleazã, devine rupt de
> existenţa-mamã.
>
> Iubirea asigurã aceastã punte, ea este rãdãcina
> noastrã.
>
> Aşa cum respiraţia este esenţialã pentru corpul fizic
> – dacã încetãm sã mai respirãm, corpul moare –,
> iubirea reprezintã respiraţia interioarã a sufletului.
> Acesta trãieşte prin iubire.
>
> Luciditatea, inteligenţa şi autoanaliza nu sunt
> suficiente. Poţi sã cunoşti toate terapiile din lume,
> poţi deveni un expert, dar dacã nu cunoşti arta iubirii
> nu vei rãmâne decât la suprafaţa activitãţii
> terapeutice.
>
> Din 100 de cazuri, 90 de oameni bolnavi suferã în primul
> rând pentru cã nu au avut parte de iubire. De aceea, dacã
> terapeutul simte o grijã deosebitã faţã de pacientul
> sãu, hrãnindu-l cu iubire şi împlinindu-i aceastã
> nevoie, starea acestuia din urmã se poate schimba în mod
> miraculos.
>
> Dincolo de orice îndoialã, iubirea este cel mai terapeutic
> fenomen care existã.
>
> Sigmund Freud se temea foarte tare de ea. Îmbrãţişarea
> nici nu intra în discuţie, dar el prefera chiar sã nu dea
> ochii cu pacientul, temându-se sã nu simtã o stare de
> simpatie faţã de acesta dupã ce i-a ascultat toate
> plângerile şi coşmarurile interioare.
>
>
> Se temea sã nu înceapã sã plângã, sã nu i se
> umezeascã ochii, sau – Doamne fereşte! – sã nu simtã
> chiar nevoia de a-l lua de mânã pe pacient. Se temea atât
> de tare de relaţia de iubire dintre terapeut şi pacient
> încât a inventat canapeaua psihanalistului. Pacientul
> trebuia sã stea întins pe spate, iar psihanalistul stãtea
> pe un scaun în spatele sãu, astfel încât sã nu fie
> nevoit sã dea ochii cu el.
>
> Reţineţi însã: iubirea nu poate creşte decât faţã
> în faţã. Animalele nu pot simţi acest lucru, cãci ele
> nu ştiu sã facã dragoste decât pe la spate; de aceea,
> între ele nu se poate stabili un sentiment de prietenie, o
> relaţie adevãratã. O datã actul sexual terminat, fiecare
> pleacã în treaba sa, separat, fãrã un mulţumesc sau un
> la revedere! Animalele nu au reuşit sã îşi creeze
> familii, relaţii de prietenie, o societate, pentru simplul
> motiv cã atunci când fac dragoste nu se privesc în ochi,
> nu stau faţã în faţã. Ca şi cum actul lor amoros ar fi
>
> un act mecanic. El nu conţine nici un element uman.
>
> Omul şi-a creat un întreg univers al relaţiilor pentru
> simplul motiv cã este singurul animal care face dragoste
> faţã în faţã. Ochii partenerilor comunicã între ei,
> expresiile lor faciale devin un limbaj subtil. În acest
> fel, intimitatea creşte, bazându-se pe împãrtãşirea
> emoţiilor, atât de intense în asemenea momente (bucurie,
> extaz, strãlucirea specificã orgasmului).
>
> Omul are nevoie de intimitate; aceasta este o nevoie
> esenţialã.
>
> De aceea, este mai bine sã faceţi dragoste pe luminã, nu
> în întuneric – cel puţin într-o luminã mai slabã,
> cum ar fi cea a unei lumânãri. Actul amoros în întuneric
> exprimã încã latura noastrã animalã, dorinţa de a
> evita faţa celuilalt.
>
> Sigmund Freud se temea foarte tare de iubire; de fapt, se
> temea de propria sa iubire reprimatã. Se temea sã nu se
> implice. Dorea sã rãmânã în afarã, nu sã se implice
> în sufletul pacientului sãu, sã fie doar un observator
> ştiinţific, detaşat, rece, la distanţã. El a creat
> psihanaliza ca şi cum aceasta ar fi o ştiinţã. În
> realitate, nu este o ştiinţã şi nu va fi niciodatã!
> Este o artã, fiind mult mai apropiatã de iubire decât de
> logicã.
>
> Un psihanalist adevãrat nu se teme sã pãtrundã adânc
> în sufletul pacientului sãu; dimpotrivã, el este dornic
> sã îşi asume acest risc. Într-adevãr, apele sunt
> tulburi acolo, te poţi îneca cu uşurinţã – la urma
> urmei, eşti şi tu un om! Cine ştie peste ce necazuri
> poţi da, dar trebuie sã-ţi asumi acest risc.
>
> De aceea îl iubesc atât de mult pe Wilhelm Reich. Acest om
> a transformat întreaga psihanalizã prin implicarea sa. El
> a renunţat la detaşarea omului de ştiinţã. De aceea, eu
> îl consider un revoluţionar mult mai mare decât Sigmund
> Freud. Sigmund Freud a rãmas un tradiţionalist, speriat de
> propriile sale reprimãri.
>
> Dacã nu vã temeţi de propriile voastre reprimãri, le
> puteţi fi de mare ajutor semenilor voştri. Dacã nu vã
> temeţi de propriul vostru subconştient, dacã v-aţi
> rezolvat cât de cât problemele personale, vã puteţi
> implica în lumea interioarã a pacientului, devenind mai
> degrabã un participant la aceasta, nu un simplu observator
> detaşat.
>
> Eu înţeleg teama lui Sigmund Freud, cãci şi
> psihanaliştii au problemele
> lor, uneori mai mari decât cele ale pacienţilor lor. De
> aceea, doresc sã fac o afirmaţie cât de poate de
> categoricã: dacã omul nu este pe deplin trezit, un
> iluminat, el nu poate fi un terapeut adevãrat.
>
> Numai un Buddha poate fi un terapeut autentic, cãci el nu
> mai are probleme personale de rezolvat. El poate fuziona pe
> deplin cu pacientul sãu. De fapt, pentru el pacientul nici
> nu reprezintã un pacient.
>
> Aceasta este diferenţa care existã între relaţia dintre
> un pacient şi terapeutul sãu şi cea care existã între
> un discipol şi maestrul sãu. Discipolul nu este un
> pacient, el este copilul iubit al maestrului. Maestrul nu
> este doar un observator; el devine un participant. Cei doi
> şi-au pierdut entitãţile separate şi au devenit una.
> Aceastã unitate este întregul secret.
>
> Îmbrãţişarea este doar un gest care aminteşte de
> unitate, dar chiar şi acest gest este de mare folos.
>
> De aceea, ai dreptate. Mã întrebi: „De ce este
> îmbrãţişarea un instrument terapeutic atât de
> eficient?“
>
> Da, este, şi este doar un gest. Dacã este extrem de
> autentic – dacã la el participã inclusiv inima – el
> devine un instrument magic, un fel de miracol care poate
> transforma instantaneu întreaga situaţie.
>
> Nu se pot spune prea multe despre acest gest, dar unul din
> lucrurile pe care trebuie sã le înţelegeţi este
> urmãtorul: ideea cã un copil moare, iar în om se naşte
> adolescentul; cã adolescentul moare, iar în el se naşte
> adultul tânãr; cã şi acesta moare, iar în om se naşte
> adultul matur, şi aşa maideparte – este greşitã.
>
> Copilul nu moare niciodatã – nici o etapã nu moare.
> Copilul rãmâne de-a pururi, înconjurat de alte
> experienţe, de adolescenţã, apoi de tinereţe, de
> maturitate şi de bãtrâneţe, dar nu moare.
>
> Omul este la fel ca o ceapã, alcãtuit din mai multe
> straturi succesive. Dacã decojeşti ceapa, vei descoperi
> în curând foile fragede din interior. Cu cât te apropii
> mai mult de miez, cu atât mai fragede devin ele. Acelaşi
> lucru este valabil şi în ceea ce priveşte omul: dacã
> pãtrunzi adânc în interiorul lui vei descoperi
> întotdeauna copilul inocent, iar contactul cu acesta este
> inevitabil un gest terapeutic.
>
>
> Îmbrãţişarea permite un asemenea contact. Dacã
> îmbrãţişezi un om cu cãldurã, cu iubire, dacã
> îmbrãţişarea ta nu reprezintã un simplu gest golit de
> semnificaţie, ci unul autentic, dacã inima ta participã
> la el, intri imediat în contact cu copilul inocent din el.
> Revenirea acestuia la suprafaţã reprezintã un act cu o
> imensã valoare terapeuticã, întrucât inocenţa copilului
> este vindecãtoare în sine. Ea nu a fost coruptã. Ai atins
> astfel miezul pur al persoanei în care corupţia nu a
> pãtruns niciodatã, iar acest lucru este suficient pentru a
> declanşa procesul de vindecare.
>
> Copiii sunt atât de puri, atât de plini de vitalitate,
> debordeazã de atâta energie. Regãsirea acestei energii
> este suficientã pentru a-l vindeca pe om. Important este
> sã scoţi acest copil la luminã, iar îmbrãţişarea este
> una din modalitãţile cele mai eficiente.
>
> Autoanaliza este o cale mentalã; îmbrãţişarea este
> calea inimii. Mintea este cauza tuturor bolilor, în timp ce
> inima este sursa oricãrei vindecãri.

PRIMITA PE EMAIL

0 comments:

Post a Comment